Ieri, după ce mi-am pierdut ziua pe jumătate tranchilizat de somnul datorat celor numai două ore de leşin psihic din noaptea anterioară, nu m-am simţit în stare nici de a mă concentra pe ceva constructiv, nici de a-mi prăji neuronii prin vreuna din modalităţile amuzante existente.
Am fost un trist telespectator al Happy Hour-ului obosit, tras de păr de intelectualul "Cătălin soţ de vedetă".
O alegere inspirată, iniţial, fiindu-mi "gâdilaţi" neuronii letargici de către Flooooorin Căăăăălinescuuuu, invitat în cadrul emisiunii.
Pe lângă remarcile şi argumentele unui prieten conform cărora acest caterincos Călinescu ar fi fost propulsat în discuţii de praful prizat foarte probabil cu puţin timp înaintea intrării în emisie, am putut fi amuzat de spontaneitatea lui uşor bolnavă.
Dat fiind faptul ca emisiunea se transmite imediat după show-ul meu preferat de divertisment - Ştirile orei 17:00, eram deja iniţiat în tainele umorului negru autohton. Din nefericire, următorul subiect al emisiunii a fost filmul "Eu când vreau să fluier, fluier", câştigător al Ursului de Argint şi trofeului Alfred Bauer.
Până aici totul ok, aproape că mă simţeam mândru că pot fi batjocorit în Europa doar pentru simplul fapt că m-am născut român.
Dar, doar nu v-aţi imaginat că am avut o zi superbă, am aflat că personajul secundar din film este un ţigan al cărui nume (greu de reţinut) a reuşit să-mi întunece vederea.
Un adevărat talent, după cum era apreciat acest personaj "nocturn" de către cei prezenţi în emisiune. Aproape că-mi părea rău pentru postarea anterioară în care îmi refulasem "dragostea" vis-a-vis de etnia rromă.
Bine, defapt exagerez, mă durea la fix 8 mile în faţa pulii de talentul lui. Dar recunosc că pentru un moment mi-am zis "Uite că există şi excepţii". O afirmaţie total greşită, retrasă la cinci minute mai târziu când am aflat că acesta a revenit acolo unde-i este locul, la "Universitatea de bune moravuri" după ce, bineînţeles, împreună cu alţi patru complici au jefuit mai multe locuinţe.
Şi totuşi, deşi latura mea angelică e captivă în infern, mi-am zis că sigur trebuie să fi existat circumstanţe atenuante din care a fost împins în păcat pentru a doua oară.
Câteva din ipotezele care mi-au venit în minte le voi enumera imediat.
Cu tristeţe trebuie să recunosc că încă nu am vizionat filmul dar o voi face.
Una din ipotezele din care distinsul actor a săvârşit jafurile probabil a fost dorinţa de a fi un actor cât mai bun, unul desăvârşit. Poate că unul din rolurile în care urma a fi distribuit de către regizorul care a văzut dincolo de culoarea pielii un actor cu totul şi cu totul desăvârşit era chiar cel de spărgător.
Probabil că actorul preferat al acestui Papan Chilibar este chiar Al Pacino şi, profund impresionat şi surprins deopotrivă, de modul în care Pacino joacă rolul de nevăzător în capodopera cinematografică "Scent of a Woman" ("Parfum de Femeie"), a dorit să intre cât mai mult posibil în pielea personajului, în cazul său un spărgător de doi bani ajutat de alţi patru complici care mai apoi au fost arestaţi.
O altă ipoteză ar mai fi aceea că fiind cuprins de febra celebrităţii, trebuia să ajungă la Berlin pentru a fi prezent la decernarea premiilor, însă cum acest geniu ilustru, ca oricare alt geniu inadaptat, nu avea o situaţie materială prea bună, a fost nevoit să-şi procure banii necesari deplasării la Berlin prin singura meserie transmisă pe cale ereditară, cea de găinar.
Dar după cum au decurs lucrurile este evident că ereditatea a întâlnit ceva obstacole şi acest Papan Chilibar nu a fost tocmai fiul perfect, motiv din care a fost mai deosebit şi a ales inclusiv să-şi unească destinul cu o duduie ce nu făcea parte din etnia rromă.
O ultimă ipoteză ar mai fi aceea că la urma urmei vorbim despre un ţigan şi acţiunile săvârşite de el sunt oarecum normale şi deloc greşite pentru unul care se bucură de acest statut.
Oricum ar fi, cred că este greu să nu ajung la concluzia că în cazul în care acest Papan Chilibar ar fi migrat în orice ţară europeană o dată cu restul stolului, nu ar fi fost subiectul primelor pagini ale tabloidelor, fie datorită vreunui viol în stil italian, fie vreunei spargeri săvârşite în Regatul Unit al Marii Britanii.
La urma urmei coloristica penelor îl dă de gol, însă trebuie să mă înclin în fata talentului sau actoricesc. Nu pentru că am văzut filmul şi într-adevăr îşi merită laudele ci pentru că toate criticile şi părerile pe care le-am auzit sunt indulgente, respectiv bune, cât şi pentru premiile obţinute.
Ambalajul nu schimbă conţinutul cum nici crema de ciocolată nu este întotdeauna uşor de digerat.
Al dumneavoastră vânător de capete, timidul Călău.
